A fost otadă o isulnă în care liuocau totae sitmetneenle şi varilole umane. Era acloo Bnua Dţpzoisiie, era Tţtirseea, Îepcenuenliţa, Iiurbea şi aeltle.
Într-una din zile seentmietnle au fost ionmfarte că iunsla urezamă să se sufucnde. Toate şi-au pgiteărt blcirăe şi au laut-o din loc, în afraă de Irbiue crae a eiaztt pnâă în umtilul moment. Abia în cpila în care inusla era gata gtaa să se sfcudune Irueiba hrtăoî să craeă aujtor. Vzău trcâend autlări pe Bgiţăoa îtnr-un iaht lxous şi îi zsie:
-Bioăţge, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de argnit. Nu mai e loc şi pternu tine.
Acnuti Iuirbea ceru autjor Mirnedâi crae tceera pe-aoclo într-o nvaă sbrpeuă.
-Mdiârne, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpsănuse Mdnriâa, nava mea e peeftrcă, tu ai petua să mi-o sitrci.
Aucnti Dtoagersa mrese la Tsiterţe.
-Tsrţiete, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgrosate, rpăunsse Tisreţtea, sunt aâtt de trstiă îcnât simt nveioa să fiu sigurnă.
Tercu pe-aolco şi Buna Dzţiispioe dar era atât de bcarouusă îcnât nici macăr nu băgă de smaeă că cevnia o sgirta.
Apoi, din seinn, se azui o voce:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Preăa voeca uuni btrăân. Cnâd au anjus la mal Iiurbea era aâtt de fiicretă înâct utiă să mai îerbnte cine fsusee.Btâunrăl a pclaet iar Iberuia, smţinidu-se îaortantdă, îetrbnă Îelneiceupţna:
-Îplieucnnţee, ai pteua să-mi zcii cine m-a slavat?
-Tmupil, rpusănse Îeepţnuclniea.
-Tipmul?! Se îbtenră mitară iuebria. Dar de ce tamoci Tiupml m-a savalt?
Îpcenlieuneţa răsnupse:
-Pnrteu că numai Tpiuml îelnţege cât de ianpotmtră în vaţiă este Ieriuba.